Povestea noastra incepe intr-o zi de vineri, pe data de 24 iunie mai precis. Suna telefonul. Este Loredana, ma anunta ca vine sa ma ia cu tot cu bicicletele . La ora 16 avem un autobuz care ne va duce la Istanbul. Ma pun cu greu pe picioare, cu o zi inainte am avut mult de lucru, asa ca sunt inca mahmur. Ca de fiecare data bagajul in ultimul moment, in graba maxima si cobor la garaj.
Toti prietenii ma cunosc pentru ca stiu sa aleg o “scurtatura”, insa reusesc de data asta sa aleg un traseu optim pana la autogara : fix in partea cealalta a Bucurestiului. Bine macar ca pe o portiune avem pista de biciclete si ne obisnuim cu ele incarcate in siguranta.
Aici, angajatii de la Murat sunt foarte prietenosi. Ma ajuta sa pun bicicletele la hala si totul pare peste asteptari : nu a trebuit sa ne dezmembram armasarii de aluminiu. Insa un lucru ciudat, ceilalti pasageri sunt pestriti , par ca toti se cunosc intre ei si stau la locurile lor obisnuite. Cred ca suntem cam singurii turisti…
La ora 16 fix se da startul. Tot astept sa se racoreasca, sa simt boare de aer conditionat. Trec un kilometru, doi, zece, saizeci, ba trece chiar si vama bulgareasca si eu incep sa uit usor de cum se simte un aer la sub 40 grade si sa apreciez efectele mirifice ale unei saune cu aburi.
Nu parasim bine tara ca facem pauza. Nu ma supar, inteleg ca sauna e sanatoasa dar deja emanam sanatate prin toti porii, si ce e mult strica.
Probabil ca sa ne mai racorim, stewardesa de pe autobuz ne ofera la toti contraban… aaaa… pasagerii cate o inghetata. Dubioasa amabilitatea, la fel si obisnuinta de a servi sucuri si inghetata colegilor din autocar. Ne bucuram de acest gest mic, dar frumos si decidem sa trecem cu vederea temperatura, mai ales ca vine seara si se mai racoreste.
Ma uit pe gps, oare ce cauta soferul aici ? De ce facem ocolul asta ? Nu apuc bine sa ma gandesc la asta ca ne oprim in mijlocul campului. La lumina farurilor unei masini mici oprite langa noi observ cum soferul nostru cara o groaza de papornite pline ochi, cu ce oare, nu stim. Nu inca …
Pe drum acest spectacol se mai repeta o data, iar apoi vine surpiza. Primim in custodie fiecare pasager cate o sticla de Jack Daniels. Cei de pe un rand o punga alba, ceilalti o punga rosie.
In vama, jos toata lumea la duty free, vrei sau nu, nu te intreaba nimeni. Mergem si noi stingheri cu toata turma. Suntem ghidati la casa unde Hassan sta cu portofelul doldora de euroi intr-o mana si cu un capsator in cealalta. Vorbeste tare, gesticuleaza si targuieste langa un morman cu marfa.
Dam pasaportul, Hassan da 60 euro pentru fiecare din noi casierului, ne pune in punga tigari, ceai si parfum ,ne capseaza bonul de punga si avem unda verde sa urcam iar in autobuz.
Nu pentru mult timp. Turcii stiu prea bine de acest mic trafic de frontiera. Suntem dati jos cu tot cu bagaje, whiskey, tigari etc. si trecem cu ele prin scanner.
Tocmai ce ma bucuram ca macar nu a trebuit sa dau jos bicicletele, ca primim stirea : autobuzul trebuie scanat, jos cu ele ! Mai aveam o geanta pe bicicleta de care uitasem, dar n-o vede nimeni si nici eu nu mai am chef de alergat. Asta e, cu ea am intrat in Turcia fara magnificul scanner, sac ! Nu azi nu va mai arat prin raze x nici macar un tricou !
Hassan pare suparat. A venit sa recolteze sarsanalele cu alcool si tigari si lipsesc doua. Poate sunt jos in cala ? Noi ne facem datoria de contrabandisti amatori si returnam obiectele pretioase in schimbul unui multumesc cu jumatate de gura.
Na, plimbare am vrut, contrabanda am primit .
Pana la urma ne impacam cu gandul ca si ei ne-au transportat bicicletele fara probleme si fara a ne cere vreo taxa suplimentara.
Ajungem cu intarziere in Istanbul, in Aksaray Otogar. Ne impodobim bicicletele cu tot calabalacul din dotare si traversam in graba mare orasul catre Bayrampasa Otogar.
Imi aduc aminte ca in urma cu 8-9 ani am zis ca o sa-mi pierd viata pe motocicleta aici din cauza haosului in trafic. Insa acum orasul inca doarme si e chiar placut de pedalat in linistea pustie ce domneste in jur. Ne oprim doar la un bancomat sa vedem si noi cum e sa ai lire turcesti in portofel. Recunosc, portofelul atarna mai greu dar senzatia de comfort si stabilitate merita fiecare gram in plus .
La autogara, din fericire, ne intelegem cu cei de la Metro Turizm si avem bilet catre Aksaray cu autobuzul care pleaca in doua ore.Nu, nu cartierul Aksaray, ci orasul.
Cautam prin magazinele din autogara o cartela sim pentru telefon si internet. 95 lire, se poate mai ieftin ? Nu. Atunci bun si asa… Ne asezam la o terasa. Tot imi era mie dor de un mercimek mare si zemos , altfel ce mod mai placut avem sa petrecem timpul ramas pana la plecare ?
Stresam toti soferii de autobuz : al nostru intarzie si nu stim daca stam unde trebuie. In final isi face aparitia. E mai mic decat cel de la Murat si bicicletele intra culcate. Soferul vrea un mic bacsis, cere 50 lire pentru biciclete. Azi in schimb nu ma simt in stare sa ma despart decat de 40 . Desi e mai mic decat cel de la murat conditiile par superioare : scaune mai comfortabile, televizor in tetiera, internet wifi, insa nimic nu poate fi perfect. Simtim lipsa saunei, insa ne multumim totusi si cu un aer conditionat…
Comments
