Astazi vrem sa ne plimbam la pas prin oras. Erbilul este o localitate cu o populatie de cel putin un milion si jumatate de locuitori si pare sa se dezvolte intr-un ritm alert. Nici zonele verzi nu sunt omise si ne plimbam prin cateva parcuri, iar altele par sa se construiasca acum. Exista chiar si o telegondola ce leaga parcul minaretului de parcul Shanidar. Din pacate, aceste proiecte o data finalizate, sunt lasate prada uitarii. Nu sunt inca in paragina ar avea nevoie de putin mai multa ingrijire.
Desi nu vedem multi oameni care sa se plimbe pe alei si pare pustiu, la fiecare intrare exista cate un paznic. Ghiozdanul in care tin aparatul foto pare sa-i deruteze si nu o singura data sunt pus sa-i arat ce am inauntru.
Ne plimbam prin bazar unde ne bucuram de cate o inghetata extrem de gustoasa, cumparam ceva suveniruri iar apoi pe seara mergem din nou sus la citadela. Cu toate ca Irak-ul este inca macinat de conflicte, atmosfera de aici, de sus, este cat se poate de pasnica. Apusul de soare scalda intr-o lumina blanda piata cu fantani din fata noastra si este foarte placut sa stai si sa admiri forfota de jos.
A doua zi ne decidem sa plecam, insa nu direct catre vama, ci catre Shaqlawa si apoi Soran. Incepem sa intram intr-o zona muntoasa si observam si autocare cu turisti. Nu, nu sunt europeni si nici asiatici, ci au venit de la Bagdad. Tot Iraq-ul se afla la campie sau desert si numai aici in nord poti sa te bucuri de munte.
Vizitam si o mica cascada, Gali Ali Bag, unde sunt foarte multi oameni. Unii se scalda in apa, altii doar se bucura de priveliste. Facem cateva poze si apoi mergem mai departe catre canionul format pe raul Khalifan, care apoi se scurge in raul Zab. Cat timp ne oprim sa facem cateva poze se opreste si un domn cu baiatul sau. Este apicultor si vrea sa ne ofere cadou un borcan de miere. Mi-ar fi placut sa accept, insa bagajele noastre sunt pline, iar daca borcanul se sparge o sa avem hainele pline de miere. Ii multumesc frumos si vreau ca pentru gestul lui frumos sa-i ofer si eu ceva – un stegulet al Romaniei. Par sa se bucure de cadou si facem cate o poza impreuna, iar apoi ne luam la revedere.
As vrea sa ajungem la granita fara sa mai intram pe autostrada Mosulului, asa ca o apucam prin munti catre Barzan. Peisajul este de basm, insa inaintam foarte greu. Sunt foarte multe limitatoare de viteza inalte la care trebuie sa incetinim, iar in fiecare localitate este cate un punct de control. De cateva ori trebuie sa ne oprim si sa aratam pasapoartele. Oamenii sunt foarte amabili si deseori primim apa sau ceai.
Suntem la jumtatea zilei si ne decidem sa mergem inapoi in autostrada. Nu as vrea sa ajung noaptea in vama. Urcam pe un drum laturalnic extrem de abrupt ca sa traversam un munte si apoi coboram . Serpentinele pe alocuri imi aduc aminte de Transfagarasan. Traversam astel pana la Akre, unde gasim autostrada. Nu-mi pare rau de ocol, drumul pana aici a meritat : am traversat un canion pitoresc si am mai admirat doua cascade.
Cu viteza sporita facem progres bun si pe seara suntem in Zakho. Mergem la benzinarie sa ne mai bucuram macar inca o data de pretul derizoriu al benzinei. Vreau sa cumpar si o sticla mare de suc si guma de mestecat, insa nu sunt lasat. Domnul de la ghiseu imi zambeste si-mi spune ca sunt un cadou.
In vama este plin de masini si ne strecuram cu greu pana in fata. La controlul pasapoartelor sunt pasat de la un ghiseu la altul si nu prea inteleg ce vor caci puteam la fel de bine sa le vorbesc si in romana, chineza sau swahili : engleza nu este punctul forte al localnicilor. In final un domn ma ia de mana si ma ajuta sa completez o hartie cu care reusesc in final sa stampilez pasapoartele.
La controlul motocicletei suntem intampinati de un vames prietenos. Ne pune in fata si ma ajuta sa termin formalitatile. In jurul nostru sunt foarte multi oameni pe care ii banuim dupa bagaje si imbracaminte ca ar fi refugiati. Parem o specie rara pe acolo si fara sa-mi dau seama se apropie usor de noi curiosi. Insa vamesul prietenos se intoarce catre ei si ii goneste.
In vama turca suntem pusi sa dam bagajele jos si sa le punem printr-un scanner. Probabil ca parem dubiosi asa ca nu se opresc aici si le deschid sa se uite inauntru.
La controlul pasapoartelor ceva nu e in regula. Cu greu, si abia dupa ce-mi deseneaza realizez ca am sarit peste o poarta unde trebuiau sa imi noteze numarul de inmatriculare. Ma intorc, ma noteaza, primim stampila pe pasaport si suntem iar in Turcia.
E noapte si drumul pana in Cizre e plin de gropi. La un moment dat de pe marginea drumului ni se pune un reflector in ochi si suntem opriti de armata.
- Ce faceti aici, noaptea pe drumul asta ? Se rasteste la noi un soldat.
- Pai … venim din Irak .
- Ce, esti nascut in Irak ?
- Nu , am fost in concediu acolo .
Omul pare complet derutat, se sfatuieste cu superiorii sai prin statie se mai uita o data la noi si ne da drumul sa mergem.
Ne oprim in acelasi hotel in Cizre ca si la dus unde ne bucuram de o camera eleganta si placuta.
Din Cizre pornim catre Mardin, apoi Diyarbakir, Siverek, traversam Eufratul si apoi incepem sa urcam pe muntele Nemrut. Urcam pana la 2000 metri in altitudine, pana acolo unde drumul se termina in dreptul unei cabane.
De aici nu ne mai este permis sa mergem cu motocicleta, in schimb sunt masini care te duc inca 2 km pana in apropierea ruinelor de pe varful muntelui. Pretul este derizoriu, 3 lire de persoana. Este tarziu, insa prindem ultima cursa sus. De la statie, mai avem de urcat cam 1km pe jos, pe o mica poteca betonata cu multe trepte. In mod normal nu ne-ar fi deranjat, insa avem tot echipamentul de moto pe noi, cizmele si castile in mana. Ne grabim cat putem de mult insa ratam apusul de soare, insa totusi mai prindem putina lumina sus la monumente.
Numele muntelui vine de la legenda in care regele Nimrod a fost ucis cu o sageata de catre Hayk intr-o batalie, iar corpul sau neansufletit a fost inmormantat in acesti munti. In schimb monumentul din varf a fost construit in anul 62 B.C. de catre regele Anthiocus I si reprezinta zei si figuri din mitologia greaca. Astazi statuile inca mai poarta urmele distrugerilor din perioada iconoclasmului.
La intoarcere prindem ultima cursa inapoi langa motocicleta, si la indrumarea personalului din cabana ne instalam cortul langa statia de microbuze.