Namibia

Sossusvlei

Cycling to Deathclei in Namibia with a bicycle on gravel roads to Sousslevei .

Ma scol pe la 4:30 noaptea. Toata lumea se pregateste de plecare, caci la ora 5 se deschid portile in Parcul National Namib-Naukluff.

Pana imi strang tot bagajul se face 5:30 si pot pedala nestingherit. As fi vrut sa imi las o parte din lucruri aici, insa la receptie nu deschid pana la ora 6, asa ca imi iau tot calabalacul cu mine.

Soarele nu a rasarit inca, insa pedalez la lumina unei luni stralucitoare, in racoarea diminetii. Ma depasesc o groaza de masini cu muzungu, multi dintre ei salutandu-ma din mers.

Ma bucur in sfarsit de asfalt. Ciudat este ca pentru a ajunge aici din orice directie ai veni ai parte numai de macadam.

La rasarit vad cum toti se opresc pe margine pentru ca turistii sa poata surprinde peisajul.

Am fix 61 kilometri dr pedalat, si pe masura ce inaintez peisajul in jurul meu se transforma intr-un desert uscat. Oarecum imi aduce aminte de Wadi Rum, din Iordania, insa parca mai putin spectaculos.

Munti de nisip rosiatic sunt de o parte si de alta a drumului. Inaintez rapid cu vant din spate si pe la ora 9 ajung intr-o parcare mare.

Aici drumul se termina pentru biciclete si masinile normale, numai 4×4 mai au voie sa mearga mai departe.

Las bicicleta sprijinita de un copac in grija unui paznic si dupa ce platesc 150 dolari namibieni sunt transportat de catre o masina a parcului alti 4 km. Din locul unde sunt lasat mai am fix 1,1 kilometri de mers pe jos.

Ca mare parte a Namibiei totul este comercial. Este plin de muzungu peste tot, si parca acel farmec al desertului dispare.

Si totusi Dead Vlei, cu tot cu hoardele de muzungi topaind peste tot este frumos. Aceasta vale este inconjurata de unele dintre cele mai inalte dune de nisip din lume,  atingand si peste 300 metri inaltime. In urma cu 6-700 ani cand ploua raul Tsauchab inunda zona si permitea unei specii de copaci sa creasca aici, insa cand climatul s-a schimbat si zona a devenit arida si copacii au murit.

Astazi le observam scheletii innegriti de arsita soarelui. Din pacate trebuie sa ma grabesc sa ma intorc catre Sesriem, caci nu este voie sa campezi in parcul national si am de pedalat la deal si contra vantului.

Vantul este foarte puternic si inaintez incet. Dupa ce am parcurs cam jumatate din distanta, una dintre masinile parcului se opreste in dreptul meu. Imi spun ca este tarziu si pentru a nu risca sa raman in parc dupa inchiderea lui sa vin cu ei. Il urc pe Rih, iar urmatorii 30 kilometri ii facem cu 150 kmh intr-o masina fara geamuri. Ce mai, ma simt ca pe motocicleta 🙂

Cat admiram peisajul in jur observ ceva ingrijorator la Rih : mi s-a rupt portbagajul pe fata. Are ditamai fisura la surubul de prindere. Probabil de la atatea gropi de pe drum.

Cand ajung in Sesriem le multumesc baietilor pentru ca m-au luat cu ei si caut sa vad daca pot repara aici portbagajul. Din pacate absolut nimeni aici nu sudeaza aluminiu.

Nu pot pleca asa, pe drumul care ma asteapta cu siguranta se va rupe complet portbagajul si nu voi mai putea continua.  Cu greu ma decid sa caut o masina sa ma duca pana oriunde este un drum cu asfalt, fie inapoi in Rehoboth, Aus sau Maltahohe. Si totusi este atat de greu sa gasesc o masina.

Intreb peste tot, nu exista nici o cursa regulata, toate camioanele sunt inchiriate de grupuri si nici nu vor sa auda sa ma ia si pe mine, iar muzungu cu masini inchiriate sunt necooperanti.

Ma intalnesc cu Oma, doamna amabila care mi-a vandut biletul catre Dead Vlei. Mergem impreuna sa vedem daca putem gasi pe cineva sa ma duca. Insista pe langa domnul Cocos, care initial nici nu vrea sa auda. In final maine la ora 4 dimineata plecam catre Rehoboth.

Imi petrec seara cu Oma. Este o persoana foarte placuta si imi povesteste viata ei tumultoasa. Este din tribul herero, si este mandra de acest fapt. Are trei fete pe care s-a chinuit sa le creasca singura. Astazi una dintre ele este politista, una studiaza in Olanda, iar alta este casatorita tot in aceasi tara cu un muzungu.

Cand afara incepe din nou sa ploua, Oma incearca sa-mi gaseasca sa dorm cu cineva din echipa parcului in camera, insa nu toti sunt la fel de prietenosi ca dansa. Ii multumesc pentru ca a incercat sa ma ajute, insa dupa ce se opreste ploaia imi instalez micul meu cort.

Nu am parte de liniste, doua masini cu nemti fac gratar si mult zgomot. Nu le zic nimic, la ora 3 dimineata urmeaza sa-mi iau eu revansa 🙂

Nu dorm prea bine si pana la ora 4 am totul strans. Cu o mica intarziere de 10 minute apare si Oma si domnul Cocos. Il urcam pe Rih in spate, unde ma sui si eu cu Oma si inca un baiat. Cocos ne blocheaza iesirea cu o groaza de bagaje.

Cat mi-a luat in trei zile grele de pedalat, acum parcurgem abia in patru ore. Nu ma plictisesc, imi face o nespusa placere sa vorbesc cu colegii mei de inghesuiala.

Pe la ora 8 sunt in Rehoboth, unde il descarc pe Rih si totul pare in regula. Cocos nu-mi cere nimic pentru cursa, insa ii ofer 200 dolari namibieni, iar el este fericit.

Franklin, domnul care m-a trimis sa dorm la parintii lui in Klein Aub, imi propusese sa stau la el in Rehoboth. Il anunt ca am ajuns si imi spune sa-l astept la benzinaria de langa Shoprite.

Aici imi mai fac cumparaturi, mananc o pizza si incerc sa pierd timpul. In acest timp cativa copii ma sacaie si cersesc. Trec cam trei ore si raman si fara baterie la telefon. Nu mai suport sacaiala copiilor si ma gandesc ca poate a intervenit ceva cu Franklin si asa decid sa merg la hotelul la care am mai stat in urma cu cateva zile.

Sunt intampinat cu prietenie si primesc din nou o camera pentru un pret rezonabil, o raritate in Namibia 🙂 Ba chiar se ofera si imi spala si bicicleta.

Intre timp reusesc sa vorbesc si cu Franklin si il invit sa ne vedem totusi sa stam de vorba. Pana vine ma apuc si-mi pun inapoi cauciucul de asfalt pe spate, dupa ce mai astup inca o gaura in camera.

Doamna de la hotel este foarte amabila si ma intreaba daca am ceva de spalat. Dupa patru zile in desert ma bucur de propunere si ii las hainele.

Apare si Franklin si stam de vorba cateva ore si ii dau si pozele cu el si cu parintii lui.

Din pacate nu am gasit nici in Rehoboth pe nimeni care sudeaza aluminiu, insa oamenii ma asigura ca voi gasi in Mariental, la 170 kilometri de aici. Fiind drum de asfalt sper sa reziste portbagajul, mai ales ca il intaresc pe zona sensibila cu cativa soricei.

Comments

comments

Most Popular

To Top